Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Doi Silvani şi multe „nesperate, nevisate, comori”

        de Mihai Ghiţulescu

M-am amuzat de multe ori văzând desene cu semnătura „teckel” Sil___van, dar n-am zăbovit niciodată asupra lor. Nepriceperea vizuală m-a ţinut într-o ignoranţă cruntă, netulburată nici de simpatia, personală şi istoriografică, pentru cel care îi cultivă memoria, fiul său, istoricul (de artă şi de ne-artă) Adrian-Silvan Ionescu, nici de organizarea, la Muzeul de Artă Craiova, a expoziţiei SILVAN – un portretist între literaţii, muzicienii şi actorii secolului XX, în primăvara-vara lui 2023. A trebuit să vină iarna, să mă dezgheţ...

E adevărat că şi dl. A.S.I. a pregetat („mi se părea o impietate, o intruziune”, p. 6) aproape un sfert de veac să umble prin maldărul de foi şi caiete cu însemnările lui Silvan D. Ionescu (1909-1999). Arhitect, pregătit în Germania să creeze şi ajuns în România să facă sistematizări, ar fi trăit, probabil, în plictiseală şi anonimat, dacă nu s-ar fi îndeletnicit cu portretele (caricaturile?) diverselor personalităţi, animând peisajul cultural românesc mai bine de 50 de ani. A şi scris în toată perioada asta, nevorbind nici apropiaţilor despre „notele sale memorialistice”. „Foarte discret şi modest” (A.S.I., p. 8), dar conştient c㠄am cunoscut atât de mult, încât pot spune că sunt un documentar al vremii mele. Suntem o ţară cu documentare puţină. Toţi ştim câte ceva şi facem c... pe înaintaşii noştri, le ducem cu noi” (p. 150)! Surpriza a fost mare şi pentru fiul-editor să găseasc㠄nişte nesperate, nevisate, comori”, „mult mai extinse şi mai variate tematic decât bănuisem”, o altă operă (neparalelă) a unui „tată pe care nu l-am cunoscut niciodată sub aceste faţete complexe de spirit, de observaţie, de profunzime” (p. 8). Silvan a notat şi renotat „răzleţ”, ca subiect, ca timp, ca suport, ca stil, parcă amânând mereu contopirea bucăţilor într-un text unitar. E clar că nu scria pentru sine, ci pentru „viitorime”. Altfel, de ce ar fi lăsat pe o foaie volantă: „Dacă, întâmplător, le cad în mână aceste rânduri, le-aş ruga să-mi returneze cartea pentru a repara onoarea tatălui” (p. 358)? Mai mult nu spun!

Cel numit în însemnări „Blondel” sau „băiatul” a ales, inspirat, să monteze tematic şi cronologic fragmentele, cu intervenţii minime, sporindu-le naturaleţea intrinsecă (dată de „velocitate, imediateţe, suspans”, „colocvialitate nepretenţioasă, prin regionalisme şi barbarisme”, p. 9). Ni se desfăşoară în faţă o mulţime de amintiri, aşa cum le deapănă, de obicei, bătrânii, fără grijă pentru datarea exactă, repetându-se, cu uşoare schimbări factuale şi de apreciere, chiar cu unele contradicţii, în funcţie de context, de starea de spirit, de alterarea – a nu se înţelege diminuarea – memoriei. Astfel, ne putem da seama cam cum au stat lucrurile şi cum au fost oamenii, chiar dacă detaliile rămân sub semnul întrebării. Poate că, dacă autorul şi-ar fi desăvârşit singur lucrarea, ea ar fi fost mai mulţumitoare pentru avizii de certitudini, dar, sunt sigur, şi mai înşelătoare. Fireşte, cartea e din belşug ilustrată cu desene, luate chiar din manuscrise, pe care, privindu-le după ce parcurgi textul înconjurător, le înţelegi mai bine. Nu exclud să fie la mijloc şi autosugestia, dar, oricum, eşti obligat să priveşti imaginea, nu doar să o vezi, cum făceam eu.

Totul începe înainte de Primul Război Mondial, la Dobrun, pe linia Balş-Caracal, în vechiul Romanaţi, dispărut pentru c㠄nu ştiu cine din jud. Olt a scornicit ideea că dacă anexează un judeţ din Oltenia capătă şi virtuţile oltenilor (p. 293). O lume în curs de dispariţie, cu boieri de ţară şi ţărani „învoitori”, cu un „Tătaia” rupt din mitologie („pentru noi, copiii, o creatură pe care nu o puteam compara cu nimeni altul”, p. 48), cu o „Mămaia”, doamnă în mediul său rural, din care nu ieşise aproape deloc. O lume splendidă, dar deloc idealizată, fără urmă de sămănăşunism. Merită amintit, ca bijuterie de proză scurtă, fragmentul cu Niţă prins furând roata lui Ghiţă şi plimbat de jandarm prin sat să strige: „Mă, care-o face ca mine, ca mine să păţească”. Numai că nimeni nu păţea nimic, căci „furtul în Oltenia era un lucru obişnuit, lua unul de la altul şi nu mai surprindea pe nimeni acest lucru” (p. 79). Aşa se explică, probabil, de ce, mai târziu, ajuns la Berlin, „unde nimeni nu fura şi găseai toate lucrurile la locul lor”, Silvan preciza: „Acest lucru mi-a plăcut şi m-a impresionat mult – cinstea lor. Dar eu totdeauna mi-am încuiat lucrurile...” (p. 161). Ceva mai apoi, într-o altă secvenţă memorabilă, magistral redată, avea să urmărească un ţăran intrând la... Capşa (pp. 229-230), deşi localul căruia i-a dat cea mai mare atenţie a fost Café de la Paix – fiind dur cu alţii (Vlaicu Bârna, Gaby Michailescu) care au mai scris despre cafenele.

Din anii de liceu (la Ploieşti) ai lui Silvan avem amintiri care, în mare, seamănă cu ale atâtor altora, cu particularitatea că e foarte critic cu sistemul de învăţământ interbelic: „Am întâlnit, în viaţa de şcolar tot felul de dezechilibraţi care nu aveau nicio legătură cu aşa-zisa educaţie... Lecţiile erau grele... Totul era superficial, făcut în pripă...” (p. 119). Studenţia la Politehnica Berlin-Charlottenburg, în anii dinainte şi de după venirea lui Hitler la putere, dincolo de detaliile privind meseria, au ceva din boema pe care o asociem mai degrabă cu Parisul. Atunci şi acolo apar în poveste şi primele (viitoare) vedete: Constantin Tănase (în al cărui film tânărul Silvan apare puţin), Petrache Ţuţea (pe care, peste decenii, îl vor „ajunge păcatele“), Emil Cioran, Sorin Pavel şi... Herbert von Karajan, pe care, din raţiuni de regim politic, memorialistul avea să îl evite atunci când ajunsese dirijor cu faimă.

Partea pe care, cu siguranţă, cei mai mulţi o vor considera cea mai importantă este cea care priveşte lumea literară. Şi dacă ar fi numai poveştile din cafenelele anilor ’30-’40, cu Cristobald şi Coca Farago, ori cele de la Mogoşoaia şi de la restaurantul Uniunii, cu Pîcă, Pucă şi Ahoe, tot ar fi mare lucru. Dar e mult mai mult! „Cărămizile” volumului de memorii sunt portretele de scriitori. De fapt, nu sunt portrete, ci încercări, schiţe în cuvinte foarte asemănătoare celor grafice, cu repetiţii, erori, îndreptări, schimbări de căutătură, care dau cititorului/ privitorului impresia că a înţeles perfect personajul, dar nu poate pune, în nicio formă, pe hârtie tot ce are în minte.

Îi avem, la început, pe cei pe care i-a văzut/ cunoscut destul de puţin şi a trebuit să-i prindă rapid din creion. Surdul Camil, „atotcunoscător în foarte multe domenii, chiar în toate”, avea „ochi de hoţ de cai” (p. 325). Bacovia, în asimetriile sale, „a fost un om armonios: viaţa, opera şi locuinţa lui au fost perfect asemănătoare lui” (p. 334). Lovinescu „devenea vioi”, „se schimba ca prin minune, se lumina” doar când o vedea pe Hortensia Papadat-Bengescu, cea care „căuta să-şi ascundă deficienţele cu mijloace «adjuvante», vestimentare şi farduri” (pp. 343-344). Rebreanu „mergea pe spate”, spate lat „de ţăran sănătos şi bun la încărcatul fânului” (p. 345). Minulescu, „mătăhălos”, „gelatinos şi năclăit”, dar cu „un cap bine studiat”, ţinând trabucul „cu tendinţă de blazon”, reuşea „să scoată maximum de efect din propria-i poezie” (pp. 350-351).

Apogeul e atins cu/ prin marele Arghezi, pe care arhitectul Silvan D. Ionescu, lucrând la renovarea Mărţişorului, l-a cunoscut bine, mai cu o taină, o gustare, o bere, un vin, până la nivel de... Zdreanţă („mă uit la el şi mă bucur ca de un erou de roman”, p. 362). Cel care avea printre principii „a nu lua ţigări din pachetul altuia” (p. 365) apare când natural, când fals, când cuminte, când trivial, când generos, când venal, dar constant sclipitor. Putând intriga, pe motivul depăşirii de competenţă, Silvan zice aşa: „Tudor Arghezi a fost un tarabagiu care vindea de toate”, un „marghidan”, căruia „din călugărie îi rămăseseră ipocrizia şi «spăşenia»”; „meşter în a înnoda cuvintele, făcându-te să-ţi închipui mai mult decât a gândit autorul. Luase ceva din încâlcirea frazei germane, cu verbul la urmă”; „cred că l-a citit mult în tinereţe pe Anton Pann şi a dorit să-l întreacă. Întâlneşti la Arghezi poezii de o simplicitate antonpanniană”; „în tablete, Arghezi este ca mardeiaşul acela de mahala care loveşte şi fuge” (p. 358). În rest, „are o figură banală, poate de negustor, poate de cizmar – faţa aproape rotundă”, ceea ce nu înseamnă că nu poate părea şi trapezoidală (p. 366).

„Marin Preda rămăsese un exemplar autentic din satul lui, câte puţin din toţi eroii romanului Moromeţii” (p. 471), chiar dacă, de la o vreme, „îşi aroga puteri de senior medieval” (p. 474). Pornirea spre pamflet e, de la început, la fel de evidentă ca şi cea spre caricatură, dar e, cât de cât, înfrânată până la apariţia lui „Marinică cel Soresc şi al său mers răşchirat” (p. 492), care „dă lecţii practice de cum trebuie să poarte jugul boul, cu mândrie!” (p. 494).

Poate fi un efect al selecţiei şi montajul tânărului Silvan, dar bătrânul Silvan pare un om care a ştiut să se descurce prin lumile şi vremurile sub care a trăit, nelăsându-se înăbuşit, dar şi neîncercând să zboare deasupra lor. Un om realist, care s-a ferit mereu de... ceva care a ajuns un laitmotiv, auditiv şi olfactiv, al memoriilor sale.

Nr. 01 / 2024
Şedința Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 8 decembrie 2023

Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 8 decembrie 2023

Premiul CARTEA ANULUI 2023 acordat de revista România literară

Comunicat

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Te strecori în altă epocă (2)
de Gheorghe Grigurcu

Un necunoscut: seamănul nostru, noi înşine
de Nicolae Prelipceanu

Parisul lui Colette
de Maria Tronea

O fotografie compromiţătoare cu Aristotel
de Cătălin Pavel

In Memoriam Bujor Nedelcovici

10 (zece) de la Baroque Books and Arts
de Cristian Pătrăşconiu

Sânge proaspăt pentru inimi bătrâne
de Dumitru Ungureanu

Oglinzi identitare
de Gela Enea

Doi Silvani şi multe „nesperate, nevisate, comori”
de Mihai Ghiţulescu

Eseu despre medierile experienţelor estetice
de Gabriel Nedelea

Note de cinefil
de Gabriela Gheorghişor

Poeme
de Patrizia Tocci

Soluţii imperfecte
de Gabriela Adameşteanu

Tristeţile din spatele zâmbetului
de Ana Dobre

Între zBucium şi Bucium, un drum cu sens unic
de Savu Popa

Poezia se află peste tot. Trebuie să o vezi
de Ileana Popescu Bâldea

Fără un eu... frontal
de Leo Butnaru

Emoţia care te educă: Acasă la Zoo
de Daniela Firescu

A scrie într-o limbă inamică: Agota Kristof
de Mircea Gheorghe

Clepsidra timpului şi dialogul intergeneraţionist
de Gabriela Păsărin

Străbătând secolele. Soare întunecat
de Eric-Emmanuel Schmitt

Valentin Boboc – un pictor aproape clasic în epoca I(nteligenţei) A(rtificiale)
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri